Hristos a Înviat! Pentru că astăzi, 28 aprilie 2025, de la ora 13:00, vom săvârși o slujbă de Parastas, în biserica Sfântului Mare Mucenic Gheorghe de la “Km. Zero”, pentru marele nostru compozitor George Enescu, un pisc foarte înalt al geniului românesc, vă propun să reflectăm împreună la câteva aspecte relevante asupra vieții spirituale ale acestui om inegalabil…
Mulțumesc distinsei doamne Mariana Petrescu de la Muzeul Național “George Enescu” din București, pentru acest material, care ne oferă o latură, poate mai puțin cunoscută a sufletului marelui nostru muzician!

”Artiştii lumii sunt apostoli ai păcii . Între ei nu-şi are loc rivalitatea, ci doar cooperarea. Fiecare artist contribuie prin talentul său, prin munca sa, la cultivarea frumosului al cărui sens este de a da avânt pornirilor cele mai nobile ale sufletului uman” ( George Enescu)
„Sunt un om religios, dar ascund faptul. Repudiez ostentaţia. Credinciosul nu are nevoie de îndemnurile raţiunii. Ca şi în actul creaţiei, introducerea raţiunii anulează forţa pe care o dă credinţa. În momentul în care credinciosul începe să raţioneze, totul s-a sfârşit! Nu-mi teoretizez credinţa. Nu vreau şi nu pot. Crezi, pentru că trebuie să crezi. Trebuie să fii sincer cu tine însuţi. Scepticii sunt în realitate victimele unei iluzii. Rictusul permanent, denigrarea sistematică sunt poze care înşeală în primul rând pe cel ce le practică. (…) Sunt ortodox şi tolerant faţă de credinţa altora” (George Enescu)

De altfel, în preambulul unui volum de amintiri, apărut sub semnătura reputatului jurnalist francez Bernard Gavoty, maestrul George Enescu mărturisește că însăși nașterea sa a fost un dar divin „…Șapte frați și surori s-au născut înaintea mea. Doi au murit de mici, iar angina difterică i-a răpus și pe ceilalți cinci… Părinții mei, care proveneau fiecare din familie de preoți ortodocși, se rugau cu ardoare și plecau deseori la mănăstiri pentru a-I cere Domnului să le trimită copilul mult dorit. Ruga lor s-a împlinit în anul 1881… Iată-mă de două ori pecetluit, ca om al gliei și ca mistic. Pământul și religia au fost cele două divinități ale copilăriei mele. Le-am rămas credincios tot restul vieții…. (… ) , am păstrat cucernicie faţă de religie, de tot ce este vrednic de ea.”(George Enescu)

Povestea vieții lui George Enescu începe pe plaiurile Moldovei și se sfârșește în inima Parisului; o cale anevoioasă, pe care, cum singur mărturisește, nu ar fi putut-o parcurge fără credință: „Cum cred în muzica pe care am iubit-o atât, cred și în Dumnezeu, care m-a creat. După umila mea părere, trebuie să fii cu adevărat naiv ca să declari serios că Dumnezeu nu există. Însuși faptul că e invizibil ne face să-L adorăm. Mă înspăimântă însă mulțimea și varietatea căilor pe care le urmează oamenii, pentru a ajunge până la El. Anumite credințe mi se par amare, pline de deznădejde; astfel, (Missa lui Ernest Bloch se termină lăsându-ți o impresie de neant), în timp ce liturghia … este plină de iubire și frumusețe.”(George Enescu)
Aceasta mă bucură, că eu pot comunica cu bunul Dumnezeu cu muzica mea, pentru că eu sunt un om profund religios, cred; sunt un simplu şi umil credincios, dar dintre cei mai fervenţi, toate le fac cu credinţă şi iubire pentru El.
(George Enescu)

Deprinderile privind cinstirea lui Dumnezeu i-au fost insuflate micului Jurjac încă din fragedă copilărie, întrucât în sânul familiei existau oameni ai Domnului: bunicul său, Gheorghe Enescu, a fost un preot dedicat, care avea o voce de înger, potrivit mărturiilor vremii. Atât credința în Creatorul văzutelor și nevăzutelor, cât și talentul muzical au fost moștenite de micul Enescu.
În afara faptului de a fi un muzician de excepţie, George Enescu a fost şi un om religios deoarece avea în codul său genetic elementele credinţei ortodoxe, descinzând, pe ambele ramuri, maternă şi paternă, din familii de preoţi. Ambele familii erau mari iubitoare de muzică, iar bunicul genialului muzician, Enea Galin, devenit Enescu, a fost un protopsalt de excepţie al comunei Zvoriştea. Bunicul după tată, preotul Gheorghe Enescu, din Zvoriştea, a învăţat psaltichia la Mănăstirea Vorona, slujind 15 ani ca diacon şi alţii 37 ca preot, având „o voce îngerească de tenor prim”, după cum îl descrie un biograf. Fiul lui Gheorghe Enescu, Costache, a urmat cursurile seminarului întemeiat de „Veniamin Costachi”, vestită citadelă a psaltichiei din Moldova secolului trecut, străjuită de mari psalţi aduşi de Mitropolitul Veniamin Costachi tocmai de la Constantinopol. Bunicul după mamă a fost preotul Ioan Cosmovici, din târgul Mihăileştilor, înzestrat şi el cu darul cântărilor, pianist, chitarist amator şi semnatar al unui preţios manuscris muzical bizantin din anul 1843. Ambii părinţi s-au dovedit în primul rând buni creştini, având o dotare muzicală excepţională, buni cunoscători ai cântărilor liturgice.
Costache Enescu, tatăl compozitorului, a fost primul care a întrerupt firul generaţiilor de preoţi, neputând, din cauza unei boli, să termine seminarul. El a devenit învăţător şi dirijor de cor, rămânând însă în continuare un „om bisericos, care cunoştea la perfecţie tipicul şi psaltichia. Mama, Maria Cosmovici, a fost de asemenea o femeie foarte religioasă, ducându-şi copilul deseori la Biserica Sf. Ioan cel Nou de la Suceava.
La vârsta de 12 ani, el a participat la săvârşirea Sfintei Liturghii, în biserica din Zvoriştea, săvârşită de bunicul său, apreciind la sfârşit: „Am luat parte la o slujbă săvârşită de bunicul şi am rămas extaziat de frumuseţea serviciului… Eram atât de transportat, încât mă închipuiam să văd dacă într-adevăr sunt lângă altar … O aşa slujbă bisericească n-am pomenit şi o voi ţine minte toată viaţa.”

”Mi-a fost dat, nu o dată, să observ câtă înseninare înflorea pe obrajii suferinzilor după primele note. Această transformare în suflet e suprema rațiune de a fi a muzicii. Dacă n-ar exista minunatul ei ecou pacificator, purificator, muzica ar fi o absurdă înșiruire de sunete.” (George Enescu)

În testamentul său din 1945 şi-a exprimat foarte clar dorinţa de a fi înmormântat creştineşte, adăugând cu creionul pe spatele plicului sigilat, lăsat lui Romeo Drăghici(1891-1983, executor testamentar, primul director al Muzeului Enescu) „Doresc ca înmormântarea mea să fie cât mai simplă, în schimb, să se dea cât mai multe pomeni şi daruri. George Enescu, în 14 iulie 1945.”

Veșnica sa pomenire!

Pr. Emil Cărămizaru 🙏