Subscribe via RSS Feed

Viaţa Sfinţilor Martiri Brâncoveni

 

Constantin Brâncoveanu a văzut lumina acestei lumi în localitatea Brâncoveni de prin părţile Romanaţiului, având printre strămoşii săi după tată pe Sfântul Voievod Matei Basarab (1632-1654), recunoscut ca mare ctitor de biserici şi mănastiri, iar mama sa, Stanca, fiica postelnicului Constantin Cantacuzino, era şi dânsa de viţă împărătească.

BrancoveniDomnia Sfântului Voievod Constantin Brâncoveanu a constituit pentru Ţara Românească, în cei 25 de ani cât a stat pe tronul Valahiei, o perioadă liniştită pentru ţară, aceasta datorită diplomaţiei native cu care era înzestrat voievodul. Ctitor de biserici şi ocrotitor statornic al întregii Ortodoxii, el este creatorul unei sinteze culturale şi spirituale unice în istoria poporului român. A purtat grijă pentru toţi românii din cele trei principate şi în special pentru românii transilvăneni, aflaţi sub stăpânire habsburgică. Un om de o evlavie şi o moralitate ireproşabile, tată a unsprezece copii, căsătorit cu Maria Doamna, fiica lui Neagoe şi nepoata lui Antonie Vodă din Popeşti, a întrecut pe toţi domnii creştini prin martiriul său, al celor patru feciori ai săi şi al sfetnicului Ianache Văcărescu.

Încă de tânăr a fost chemat la înalte dregătorii, până la înalta vrednicie de mare logofăt. Domnitorul Şerban Vodă Cantacuzino, îl preţuia pe el cel mai mult dintre toţi nepoţii săi, iar pe patul de moarte i-a încredinţat pecetea domnească. La moartea acestuia, în 29 octombrie 1688, boierimea şi dregătorii ţării i-au cerut lui Constantin Brâncoveanu să primească domnia Valahiei. El spunea că este de ajuns ceea ce este şi ceea ce i-a dat Dumnezeu, primind după multe stăruinţe scaunul domnesc, ştiind că este vrerea ţării ca să-i apere credinţa şi să-i asigure liniştea şi pacea. A fost uns domn de către mitropolitul Ţării Româneşti, Teodosie.

Primul lucru pe care l-a împlinit a fost să continue tipărirea Bibliei de la Bucureşti, din 1688, monument de limbă românească, pe înţelesul tuturor românilor din toate provinciile ţării.

Toată domnia sa de peste 25 de ani, a fost vreme de pace, ţara nu a cunoscut război, deşi era înconjurată de trei imperii puternice care o vrăşmăşeau, cel rusesc, cel otoman şi cel habsburgic. În acest răstimp Binecredinciosul Voievod Constantin Brâncoveanu a făcut să înflorească credinţa prin ctitorirea sfîntelor locaşuri de închinare, cultură, prin tipărirea multor cărţi, mai ales religioase şi de artă, sub toate aspectele ei, creând un stil arhitectural românesc, care îi poartă şi numele, stilul brâncovesc.

Cronicarul spune despre Vodă Brâncoveanu că era “cu daruri vrednice împodobit”, “cu adâncă pricepere şi cu înaltă priveghere”, pentru ţară, “cu blândeţe şi răbdare, cu înţelepciune şi multă bunătate”.

Domnitorul hărăzit de Dumnezeu cu atâtea daruri frumoase a ctitorit pe drept cuvânt cea mai strălucită epocă a vechii culturi românesti. A purtat grijă aleasă, râvnă şi dragoste sfintelor lui Dumnezeu biserici, atât în ţară cât şi în întreaga lume ortodoxă. Dar mai mult decât toate a iubit Vodă cele două locaşuri de suflet ale sale: Biserica “Sfântul Gheorghe Nou” din Bucureşti şi Mănăstirea Hurezi (Horezu) din Judeţul Vâlcea.

A întemeiat tipografii la Bucureşti, Snagov, Târgovişte şi Râmnicu Vâlcea, având un sprijin devotat în Marele Ierarh şi Sfânt Antim Ivireanul.

Lăcomia turcilor, care era stârnită de averile reale dar mai ales imaginare ale voievodului, banuielile că ar trata pe ascuns cu ruşii şi habsburgii împotriva lor, dar şi uneltirile rudelor sale, cantacuzinii, care îi râvneau tronul, au provocat suferinţele voievodului şi ale familiei sale.

La 25 martie 1714, în miercurea din Săptămâna Patimilor a fost prins de către turci şi i-au fost jefuite averea şi bunurile familiei. Vodă Brâncoveanu întâmpină cu demnitate şi tristete aceste mari încercări, pe care le consemnează în ultima sa scrisoare adresată Patriarhului Ierusalimului, Hrisant Nottara în aceeaşi zi de 25 martie 1714 (Buna Vestire): “ieri, la 24 ale acestei luni, viind aici cu firman un oarecare Mustafa-Aga, Hambar-Emini, a adus şi mazilirea noastră, şi cu poruncă de aşa cuprins, ca să ne ducă la Ţarigrad cu soţia şi copiii şi ginerii noştrii. Această întâmplare fireşte că este prea plină de jale şi de tulburare; dar, deoarece cunoastem că a venit din multele noastre păcate, facă-se voia Lui cea sfântă. Iată că şi noi ne gătim şi după puţine zile plecăm. Şi Dumnezeu să ne ajute. Deşi toată boierimea noastră strigă şi cere să vie cu noi, totuşi nu ştim ce va ieşi. Şi sfintele-ţi rugăciuni să fie cu noi în toată viaţa”.

La Constantinopol, Constantin  Brâncoveanu este aruncat în tenebroasa închisoare Edicule (a celor şapte turnuri), unde a fost bătut şi schingiuit aproape trei luni. Brâncovenii au fost supuşi la torturi înimaginabile. Suferinţele şi chinurile lor au continuat pentru toţi şi după mutarea lor la închisoarea Bostangi Basa, o închisoare destinată demnitarilor turci. La torturile nesfârşite se adăugau şi pârile din ţara, ale cantacuzinilor, ce alimentau lăcomia turcilor, care considerau că domnitorul, supranumit de ei “Altn Bei”, poseda averi fabuloase şi trebuia mereu torturat pentru aceasta.

În ziua de 15 august, la praznicul Adormirii Maicii Domnului, când Sfântul Voievod împlinea 60 de ani de viaţă şi 40 de ani de căsnicie cu Doamna Maria, soţia sa, a fost scos din temniţă dimpreună cu fii săi şi sfetnicul Ianache şi duşi la locul unde vor primi cununile muceniciei.

O prezentare foarte clară şi emoţionantă o face unul dintre martorii oculari ai acestui eveniment, este vorba despre Andrea Memmo, plenipotenţiarul Veneţiei la Înalta Poartă care, printr-o scrisoare din ziua de 31 august 1714, comunica: “duminică, 15 august de dimineata, s-a tăiat capul bătrânului principe al Valahiei, tuturor fiilor lui şi al unui boier care îi era vistier. Iată cum s-a facut: încă de dimineaţă Sultanul Ahmed se puse într-un caiac împărătesc şi veni la Serai, pe canalul Mării Negre, în faţa căreia era o piaţă unde a adus pe Brâncoveanu Voievod, pe cei patru baieţi ai lui şi pe vistierul Văcărescu. I-au pus în genunchi unul lângă altul, la o oarecare depărtare. Un gâde le-a scos căciulile din cap şi sultanul i-a mustrat făcându-i haini. Apoi li se deteră voie a face o scurtă rugaciune.

Înainte de a se ridica securea deasupra capului, au fost întrebaţi de voiesc sa se facă turci şi atunci vor fi iertaţi. Glasul cel înăbuşit de credinţă al Brâncoveanului răsună şi zice înspăimântat de această însultă: “fii mei! Iată toate avuţiile şi tot ce am avut am pierdut; să nu ne pierdem însă sufletele! Staţi tari şi bărbăteşti, dragii mei şi nu băgaţi în seamă moartea. Priviţi la Hristos Mântuitorul nostru, câte a răbdat pentru noi şi cu ce moarte de ocară a murit! Credeţi tare întru aceasta şi nu vă mişcaţi, nici vă clătinaţi în credinţa cea pravoslavnică!”

La aceste cuvinte Ahmed se făcu ca un leu turbat şi porunci să li se taie capetele. Gadele înfiorător ridică securea şi capul marelui vistiernic Văcărescu se rostogoli pe pamant. Apoi începu cu uciderea copiilor, începând cu cel mai mare. Când gâdele ridică securea la capul celui mai tânăr dintre copii, Mateiaş, numai de 12 ani, acesta se îngrozi de spaimă. Sărmanul copilaş, văzând atâta sânge de la fraţii săi şi de la Văcărescu se rugă de sultan sa-l ierte, făgăduindu-i că se va face turc. Însă părintele său, domnul Brâncoveanu, al carui cap a cazut la urmă, înfruntă pe fiul său şi zise: “mai bine să mori în legea creştinească decât să te faci păgân, lepădându-te de Iisus Hristos pentru a trăi câţiva ani mai mult pe pământ”. Copilaşul ascultă, ridică capul şi cu glas îngeresc zise gâdelui: ”vreau să mor crestin! Loveste!” În urmă ucise şi pe Brâncoveanu.

O, Doamne, Doamne, pana-mi tremură când scriu execuţia ce am văzut şi mă întreb: putut-a fi de faţă cineva şi să nu fi plâns, văzând capul nevinovatului Mateiaş, tânăr, tinerel, rostogolindu-se pe jos, lângă capul parintelui său, care se apropie de al părintelui, părând a-l îmbrăţişa?”

Trupurile mucenicilor au fost aruncate în apele Bosforului, iar capetele lor au fost purtate triumfal în suliţe pe străzile Constantinopolului, după care au fost expuse la poarta Seraiului şi apoi aruncate şi ele în mare. Crestini evlavioşi au cules din valurile mării ramaşiţele pământeşti ale brâncovenilor şi în taînă le-au îngropat în biserica mănăstirii “Panaghia Camariotissa” de pa însula Halki, zidită de împăratul Ioan al-II-lea Paleologul şi refăcută de către Sfântul Constantin Brâncoveanu.

Soţia domnitorului, Maria şi ceilalţi membrii ai familiei ramaşi în viaţă au stat închişi în Constantinopol până în martie 1715, apoi, exilaţi la Kutai, pe ţărmul răsăritean al Mării Negre, până în 1716, când a fost eliberată şi a revenit în ţară.

În anul 1720 ea a putut aduce în ţară osemintele muceniceşti ale soţului său, Sfântul Constantin Brâncoveanu, fiind înmormântate în Biserica “Sfântul Gheorghe Nou” din Bucureşti. Pe lespedea de marmură albă de deasupra mormântului nu este precizat numele voievodului, pentru că turcii nu îngăduiau acest lucru unui condamnat la moarte pentru “hainie”. Deasupra mormântului Doamna Maria a aşezat o candelă de argint, filigranată, cu următorul text scris în slavoneşte: ”această candelă ce s-au dat la Sfenti Gheorghe cel Nou, luminează unde odihnesc oasele fericitului domn Io Constandin Brâncoveanul Basarab Voievod şi iaste făcută de doamna măriei sale, Maria, carea şi măria sa nădăjduieşte în Domnul iarăşi aice să i se odihnească oasele, iulie 12 zile, 7228 (1720)”.

Category: 3 Sfinţii Martiri Brancoveni, Hramurile bisericii

About the Author:

Comments are closed.